Pe un astru târziu stă omul îngheţat

Deschidea-n zile lunile apuse-n aşteptare.

Deconectare.

Răbdarea-n primă fază părea boală, durere uitată?

Ascundeam în zare privirea. Într-un astru târziu adulmecam viaţa legată-n bucăţi.

Alunecare.

Starea banală-i un moment al incertitudinii. Stăteam în patru priviri. Cu-n ochi chemam ziua venirii.

Meditare-n stări.

Soluţia-i un sens pierdut când obiceiul vine funebru. Nu aveam siguranţa-n buzunarul drept. Panica banală aştepta eliberarea formelor, o mişcare visată-n unghiuri (complotam o zi neuitată). Pauza bătea-n retragere când priveam astrul târziu. Zilele întortocheau momentele unice iar mila necuprinsului timp căuta pasul greşit. Viaţă uitată-n ani?

Suspans.

Trec peste forme definite. Astrul închidea vraja uitării. Cristalul vieţii-n gând trasează formele de mâine.

Pasul adopta răceala omului îngheţat; încerca-n zadar eliberarea. Din timp extrăgea sensul cu o banală călăuză. Trasa limita naţiunii cu-n ochi uitat. Panica chema sprijinul înconjurat, durerea-i în aşteptare?

Mintea-i limpede când erupe-n bucăţi atinse, spunea omul congelat. Răceala-i rezultatul ochiului pierdut.